”M-am gândit că, fiind actriță, artistă, pot să folosesc arta ca instrument în lupta mea”

Interviu cu Mihaela Drăgan (partea I)

Mihaela Drăgan este actriță și dramaturg din București. A scris și joacă în Del duma. Vorbește-le despre mine, one-woman-show care documentează experiențele a patru femei rome (regia Liana Ceterchi, muzica Radu Captari). Spectacolul a fost realizat în regim independent și a fost jucat atât în spații de teatru din București, cât și în comunități locuite preponderent de romi din București și Cluj. (David Schwartz)

Aș vrea să începem discuția de la spectacolul tău, cum ai pornit cercetarea pentru proiectul respectiv?

Ideea spectacolului a pornit mai întâi de toate ca o necesitate aproape organică, aș spune, de a vorbi lumii și despre  ”cealaltă jumătate” în care m-am născut, etnia roma. De multe ori, de-a lungul vieții mele, a trebuit să ascund și să mă îndepărtez  de această parte din mine pentru „a-mi fi mai usor” în relațiile mele cu neromii. Până când am început să conștientizez că este nedrept și inacceptabil să fii născut  pur și simplu cu această stigmatizare. Adică, de ce să ai o vină pentru că te naști într-o anumită etnie? Și am început să activez în mai multe grupuri care luptă împotriva rasismului. M-am înscris și la facultatea de limbi străine ca să învăț limba romani. Iar apoi m-am gândit că fiind actriță, artistă, pot să folosesc arta ca instrument în lupta mea, pentru că până la urmă asta știu eu să fac cel mai bine. Și mi s-a și dovedit, prin experiența spectacolului, că asta e o soluție (de luptă) mai bună decât altele. Sincer, voiam de foarte mult timp să fac un spectacol despre romi, dar nu știam sigur de unde să încep. Aș fi vrut să vorbesc mai în profunzime, nu direct despre discriminare. Și, când am văzut un documentar despre căsătoriile timpurii, am început să îmi pun tot mai multe întrebări legate de această chestiune – în primul rând, dacă copiii respectivi, în special fetele, chiar își doresc să se căsătorească atât de repede, la 12-13 ani, cum se întâmplă uneori. Așa că m-am gândit să fac o cercetare, dar nu doar în familiile tradiționale, unde au loc aceste căsătorii, ci să vorbesc despre femeia romă în mai multe ipostaze. De asta m-am și gândit să aleg romi din neamuri diferite, să fie cât mai mare diversitatea, pentru ca oamenii să înțeleagă că nu suntem toți după un tipar. Am ales fete din neamuri diferite, cu situații de viață diferite, atât tradiționale, cât și netradiționale, dar și femei ”între două lumi”.

În procesul de documentare, mi-am dat seama în primul rând că poveștile fetelor cu care discutam trebuiau auzite. Erau niște povești mai tragice decât mă așteptasem eu să întâlnesc. Trebuia să vorbesc despre lucrurile astea, lucruri pe care nu le cunoaște nimeni. Desigur că nu în toate cazurile situatia este una drastică –  există și căsătorii fericite. Problema apare când se întâmplă la vârste foarte mici, pentru că practic în situațiile respective copilul devine adult, are o grămadă de responsabilități. În plus nu știu cât de pregătite sunt pentru acest proces, mai ales fetele, pentru că ele sunt mai mici. Nu există diferențe mari de vârstă, gen zece ani, sunt aproximativ de aceeași vârstă, dar băieții cu un an-doi mai mari.

Credit foto: Constantin Barbu

Când personajele sunt unele reale, te simți mult mai responsabilă pentru ele, să duci mesajul lor în lume în mod autentic, să nu fie deformat în niciun fel.

Cum a fost munca de trecere de la cercetare la spectacolul efectiv?

Practic, am făcut o serie de interviuri, iar apoi am făcut scenariul, ceea ce a fost destul de simplu, pentru că practic întreg materialul era acolo. La început îmi era foarte teamă, mi se părea puțin imposibil să răzbat ”în lume” cu un astfel de spectacol. Dar mi-am zis că până la urmă asta e lupta mea, mi-o asum, trebuie să fac cumva să vadă lumea spectacolul ăsta, o să văd cine mă primește și pe unde pot să îl joc. După aceea, lucrurile s-au legat încet-încet, eu am început să cred din ce în ce mai mult în proiectul ăsta. În plus, din punct de vedere actoricesc se întâmplă ceva foarte important – când personajele sunt unele reale, te simți mult mai responsabilă pentru ele, să duci mesajul lor in lume în mod autentic, să nu fie deformat în niciun fel. Tu ai responsabilitatea să faci cunoscute aceste persoane în lume așa cum sunt ele. Iar această responsabilitatea m-a trezit așa puțin, m-a făcut să înțeleg că aici nu mai e vorba despre mine, despre ”eu, actrița”, ci am o treabă foarte serioasă din punct de vedere etic, în care eu trebuie să fiu în plan secundar. Bucuria mea ca actriță oricum exista.

Da, așa mi se pare și mie, că oricum și din punct de vedere profesional este o provocare foarte mare, aceea de a juca patru roluri în același spectacol.

Da, și oricum parcursul a fost frumos – am stat foarte mult să studiez interviurile, înregistrările video, am încercat să le urmăresc gesturile, felul în care vorbesc, să le ”încarnez” cât mai bine. Apoi am învățat și niște cântece Romani pentru spectacol, și din nou a fost frumos, a fost un fel de regăsire a identității pierdute, într-un fel.

Dar cât de importantă era pentru tine identitatea romă înainte de lucrul la spectacol? S-a schimbat această percepție în urma experienței de lucru la spectacol?

Da, s-a schimbat mult. Înainte eu preluasem niște lucruri automat, așa cum suntem toți obișnuiți să gândim. Desigur, dacă vedeam în jurul meu o nedreptate față de romi, niciodată nu stăteam fără să fac nimic, vorbeam. Dar nu eram atât de vehementă cum sunt acum, când vorbesc tare, să mă audă toată lumea! Atunci când am ajuns într-adevăr să fiu în acord cu mine însămi, mi-am dat seama de fapt câte lucruri nerezolvate lăsasem în mine în ceea ce privește identitatea mea romă. Uite, chiar și acum, m-am dus la un interviu de angajare, pe limbi străine, și am fost întrebată câte limbi străine vorbesc, ce am studiat… M-am gândit de două ori înainte să zic romani! Și pe urmă am realizat, uau, cât de internalizate sunt prejudecățile și stereotipurile noastre. Mă gândisem că poate o să zică că ”asta e romă și nu-știu-ce” și o să am șanse mai mici. Inconștient „mă apărasem”.

Mi-am dat seama că e nevoie să renunți la confortul tău personal când duci o astfel de luptă. Mi s-a întâmplat de multe ori lucrul ăsta. De exemplu, când am fost la ziua limbilor minoritare, organizată de către Comisia Europeană [1]. Nu am putut trece peste faptul că  limba romani nu a fost niciodată celebrată la acest eveniment. Deși minoritatea romă este una dintre cele mai reprezentative numeric , niciun etnic rom nu a fost invitat, toate celelalte minorități având câte un reprezentant. A trebuit să semnalez că acolo era un fapt nedrept, dar ce s-a întâmplat a fost că practic chiar și acolo, deși era Comisia Europeană și Direcția de Relații Internaționale, ei aveau niște stereotipuri din astea de genul ”a venit asta să facă scandal aici, țiganca asta. Dar, sigur, noi nu suntem rasiști”. Chiar cineva acolo a ajuns să afirme chestii super-penibile despre originea cuvântului rom, cum că i-ar fi spus nu-știu-care ”țigancă”, că de fapt ”țigan” e termenul corect și nu ”rom”. Cum să spună cineva de la Comisia Europeană așa ceva? Eu pur și simplu am spus: stați puțin, dar etnia mea de ce nu este reprezentată aici? Și ei făceau tot felul de tertipuri ca să mă reducă la tăcere, să mă facă să mă simt vinovată că am vorbit. După aceea, a ajuns vorba despre „scandal” inclusiv pe la romii  care lucrează cu Direcția de Relații Internaționale. Mi-au spus: ”păi uite, dacă vrei să faci un proiect, să iei bani, de la cine crezi că iei bani?”. Și am spus: îmi pare rău, eu nu pot să mă vând! Mă piș pe ei de bani! Cu orice sacrificiu al confortului meu personal, mai bine fac încă un proiect independent decât așa.

Uneori am impresia că trebuie să îmi cer scuze pentru că am o luptă: <Mă scuzați că nu sunt rasistă!>

Da, cred că e foarte important să vorbim despre lucrurile astea. Bănuiesc și eu că relația o.n.g.-urilor pentru drepturile romilor, ca și relațiile altor o.n.g.-uri care depind de finanțatori, cu finanțatorii europeni, e destul de complicată.

Foto: Constantin Barbu

În orice caz, pe mine experiența respectivă m-a consumat foarte mult. Am investit foarte mult, psihic și energic, m-am dus acolo să vorbesc eu, mică și neputincioasă, când de fapt toată lumea era împotriva mea. Artiștii Veda Popovici și Arnold Schlachter, care au fost împreună cu mine, au fost singurul suport. Dar am avut impresia că toți se uită la mine ca la o intrusă care a venit să le strice lor ”sărbătoarea europeană”. Și atunci mi-am dat seama că am pornit pe un drum din care nu există întoarcere. Că se vor mai întâmpla multe astfel de lucruri, iar eu trebuie să mă înarmez să le fac față.  Deși câteodată e foarte greu, știi, uneori am impresia că trebuie să îmi cer scuze pentru că am o luptă. ”Mă scuzați că nu sunt rasistă!”, ”Mă scuzați că nu sunt sexistă!”, ”Mă scuzați că nu sunt homofobă!”. ”Mă scuzați că voi sunteți!”.

Care au fost reacțiile la spectacol, cum este el primit?

Apropo de spectacol, a fost o surpriză că oamenii au empatizat foarte mult, au înțeles poveștile, de fiecare dată eram surprinsă când oamenii veneau la mine după spectacol și li se părea extraordinar, le dădeau lacrimile la multe momente din spectacol. De exemplu, când am fost la Timișoara, a fost prima dată când am avut în public un grup de oameni mai ostili. Deși în timpul spectacolului au râs, le-a plăcut, la dezbaterea de după puneau niște întrebări foarte ostile, îmi cereau mie să mă justific pentru toate problemele lor legate de romi. Atunci am fost foarte supărată, m-am gândit că eu nu reușesc să schimb pe nimeni cu spectacolul ăsta, ci primesc doar confirmări de la cei care cred în aceleași lucruri ca mine. A fost primul moment în care m-am întrebat dacă chiar există vreo soluție cu adevărat în ceea ce privește rasismul, dacă chiar am vreo șansă să contribui cu ceva, sau doar mi se pare mie.  Adică, ok, cu un spectacol ca ăsta i-am provocat, dar nu e de ajuns, ar trebui să se mai facă multe altele. Și m-am întrebat dacă până la urmă rasismul va dispărea vreodată, sau măcar nu se va mai manifesta la un nivel atât de public și atât de violent?  Nu înțeleg cum de funcționează așa de ușor generalizările și reprezentările astea stereotipice! Cumva mi se pare că în România în momentul ăsta banii sunt foarte foarte importanți, probabil pentru că oamenii au fost foarte mult timp săraci și încă sunt.  Pare că nu mai au timp și de introspecție și aleg cele mai facile, „accesibile”, moduri de a gândi. Dar dincolo de toate aceste lucruri, sunt foarte fericită și recunoscătoare, având un spectacol cu care fac niște oameni să mă asculte. Toți oamenii ăia, rasiști-nerasiști, fac liniște și mă ascultă pe mine, nu mă bat. Nu încă (râde). Și atunci mi-am zis că asta e deja foarte mult, faptul că pot face niște oameni să mă asculte și să provoc ceva în gândirea, în conștiința lor. După câteva zile, am si primit niște mailuri tocmai de la unii dintre tipii ăștia care fuseseră foarte ostili la discuții. Își cereau scuze și au început să îmi pună mai multe întrebări legate de cultura, de indentitatea romilor. Și am răspuns fiecăruia foarte detaliat și m-am bucurat că totuși câțiva dintre ei și-au pus niște probleme. Asta deja înseamnă foarte mult.

Și mie mi se pare, ca participant și, uneori, moderator al discuțiilor de după spectacolele tale, că oamenii pun uneori întrebări efectiv în necunoștință de cauză, efectiv mulți dintre cei care vin la spectacole nu știu absolut nimic despre romi. Au în cap doar stereotipurile din media despre infractorul rom, și în afară de asta chiar nu știu nimic. Și, poate tocmai de aceea, devin și mai defensivi, și, uneori, mai agresivi decât și-ar dori. Pentru că eu aș zice că în bună parte cei ce vin la spectacol nu sunt rasiști violenți, convinși, ci mai degrabă oameni obișnuiți, care au internalizat concepte și comportamente rasiste, aproape fără să își dea seama.

Da, așa este, și eu am întâlnit de multe ori situațiile astea, în care oamenii spuneau că ”nu au nimic cu romii, dar…”, sau încep să povestească despre prietenul rom din copilărie.

Da, exact, eu cred că este vorba și de foarte multă necunoaștere, ignoranță pur și simplu, și față de ceea ce înseamnă și cum se manifestă rasismul și discriminarea etnică, și concret față de limba, cultura și istoria romilor.

Da, și cred că noi, de multe ori, pentru a ne valida pe noi înșine, avem nevoie să îi vedem pe alții eșuând, să vedem exemplele negative în altă parte și să aruncăm vina pe cineva, cumva ca să ne scoatem, să ne legitimăm pe noi înșine. Ce mă surprinde pe mine este că cu unii prieteni de-ai mei, inclusiv din zona intelectuală, pur și simplu n-am mai putut să întrețin o prietenie de când cu spectacolul și cu discuțiile despre romi. Pur și simplu nu vor, sau nu pot, să renunțe la stereotipurile astea. Parcă le-am lua ceva din identitatea lor sau ei n-ar mai fi ei fără aceste stereotipuri. De-asta eu sper că cu spectacolul meu măcar aduc niște informații noi, niște lucruri pe care oamenii chiar nu le știu. E foarte ciudat că trăim împreună, unii lângă alții, dar parcă nu ne vedem. Mi se pare incredibil că le sunt revelate niște lucruri despre romi.

Da, cred că e și o problemă legată de clasa socială aici. Când aduci în față, în rândul clasei de mijloc, niște probleme ale altor grupuri sociale, oamenii reacționează de parcă ar fi ceva de pe altă planetă. De multe ori și la discuțiile de după spectacolul SubPământ – Valea Jiului după 1989[2] am întâlnit aceeași raportare. Uneori spectatorii se raportează la oamenii și problemele respective de parcă ar fi din America de Sud, și nu ar fi vorba despre concetățenii lor. Și aici mi se pare că ar fi o miză, în această încercare de trezire a ”clasei de mijloc” – o invitație la analiză despre motivele pentru care sărăcia extremă, de exemplu, se extinde în rândul unei pături din ce în ce mai mari a populației. În același timp, și eu sunt destul de sceptic în ceea ce privește potențialul de schimbare pe termen lung. Pentru schimbări majore, cred că ar fi nevoie de proiecte mult mai ample și mai structurate.

Da, în principiu, ar trebui măcar să încercăm să mobilizăm mai mulți oameni să acționeze în aceeași direcție.


[1] O relatare de la evenimentul respectiv de Mihaela Drăgan, Veda Popovici, Arnold Schlachter pe: http://artapolitica.ro/?p=960

[2] Spectacol de teatru despre istoriile de viață, situația și problemele comunităților minerești (teatrusubpamant.wordpress.com).

Advertisements